Inca nu...

     Inca nu m-am aruncat de pe vreun bloc si nici nu m-am spanzurat, inca nu am de gand sa renunt la blog, inca nu poate sa imi treaca insa starea de tristete asa ca incerc sa reincep sa scriu.

     A fost destul de aglomerat si la serviciu mai ales pentru ca am tinut locul unei colege si la punctul principal de lucru treburile sunt mereu mai agitate.

     Multumesc celor care au incercat sa ma incurajeze si chiar si lui Ndrey care a catadicsit macar sa vizualizeze articolul. Uite ca n-am gasit la momentul respectiv decat vechiul cliseu "punct si de la capat". Imi mai spunea cineva sa fiu mai indiferent. Cand iubesti mult nu poti fi indiferent, imi pare rau, cred ca nu ai cum decat daca te fortezi. Pot pretinde ca sunt indiferent, ca totul va fi ok, dar in sufletul meu e un mare gol pe care nu stiu inca daca il va putea umple cineva. 

     A crezut oricum la inceput ca poate glumesc si m-am suparat degeaba la cuvinte spuse, zice-s-ar, fara a se vrea. Acum ma suna si nu vreau sa raspund. Pur si simplu nu pot sa-i aud vocea, nu pot. Nu stiu daca vreau sa uit dar la cat ma doare, as prefera. Ne cantonasem intr-un punct in care frustrarile amandurora, mai mult ale mele, poate, declansau certuri din orice si mai ales incepuseram sa ne observam toate defectele si sa aruncam mici sageti unul altuia. Am decis ca nu mai vreau sa fiu cel care raneste prin egoismul meu si atunci am pus punct. Daca va decide ca asta inseamna ca de fapt nici n-a fost o iubire adevarata, atunci asa sa fie, eu nu vreau sa mai rulez procese de intentie.